Motto: "Escalada unei creste este cel mai nobil traseu de alpinism ; în comparatie cu un horn sau chiar cu un perete, îti dã impresia cã plutesti în vãzduh, cã esti o pasãre si încerci din plin fericirea de a trãi."

Ionel Coman

Primele raze de soare începuserã sã lumineze crestele profilate pe cerul ca un cristal, când pãrãsim cãldarea Bâlea, cu destinatia refugiul Cãltun Vârfuri si sei rãmân rând pe rând în urma noastrã, iar dupã douã ore de la plecare, ajungem pe vârful Lãitel. O superbã panoramã ni se deschide în toate directiile; contemplãm fascinati zimtuirea mineralã a Custurii Ciobanului, cu a sa strungã ce pare crestatã de un palos urias. Aproape cã nici nu-mi vine a crede cã numai peste câteva ore vom fi acolo. Coborâm spre lacul ca un ciob de sticlã neagrã unde ne asteaptã refugiul - minuscul punct galben rãtãcit în imensitatea de piatrã. Suntem tot mai aproape, iar lacul ne întâmpinã cu oglinda-i întunecatã si încretita de rafalele puternice de vânt. Mã bucur sã revãd locul ãsta, parcã as sosi acasã. Pornim mai departe, lãsând aici cea mai mare parte din bagaje .

În Portita Cãltunului facem un mic popas. Negoiu se înaltã în fata noastrã în toatã splendoarea sa de suveran. Zimtuite contraforturi, stâncãrii cenusiu-gãlbui pline de licheni, tancuri zvelte si bolovani prãvãliti la tot pasul, alcãtuiesc un haos incredibil la picioarele sale, în cãldarea Laita. Lãsãm în stânga marcajul bandã rosie, ce urcã spre vârf prin Strunga Dracului si urmãrim si acum crucile rosii care ne-au condus acum doi ani, prin ploaie si ceatã la cabana Negoiu, prin Strunga Ciobanului. Astãzi însã este o zi superbã. Îmi umplu ochii si sufletul de imagini inegalabile. În stânga, din vârf se desprinde Creasta Fierãstrãul ( Scara Negoiului ), cu a sa zimtuire uluitoare de vârfuri si vârfulete, separate de strungi înguste. Inspiratã denumire. Dacã n-as fi citit si n-as fi auzit cã se poate parcurge, as putea jura cã acolo nu pot ajunge decât pãsãrile. Dupã un timp, apare si tinta noastrã, Custura Ciobanului, care începe sã-si dezvãluie superbia. O succesiune incredibilã de turnuri si coloane înclinate, asemeni tuburilor unei ruinate orgi, se profileazã pe cer în stânga noastrã, închizându-ne orizontul. Voi ajunge eu acolo, sus, deasupra tuturor acestor filigranuri minerale aruncate spre înaltul cerului ?...

Pe un tanc, o caprã neagrã îsi etaleazã gratoasa-i siluetã în contre-jour, urmãrindu-ne curioasã. O privim si noi, în timp ce urcãm, apropiindu-ne tot mai mult de Strunga Ciobanului, punctul de minimã înãltime în aceastã competitie a verticalelor. Bolovanul prãvãlit peste lanturi este tot aici. Îl ocolim prin stânga pe perete, pe niste praguri fine. Ajungem în strungã. În fata noastrã, ca printr-un cadru de fereastrã, apare cãldarea Sãrãtii, cu aspectul ei de ruinã. Doamne, ce imensitate !...

Gata cu plimbarea; e momentul sã ne echipãm. Din rucsac îsi fac aparitia coarda si hamurile, cãstile, carabinierele si buclele de asigurare. În stânga noastrã se înaltã cenusiu si vertical un perete. Dinu a mai parcurs cândva acest traseu si a lãsat aici un piton, dar nu vedem nici unul. O ultimã privire cercetãtoare asupra peretelui, un zâmbet de încurajare, si ... a pornit. Îsi pune o asigurare dupã fierul de care este ancorat lantul. Apoi urcã la liber pe prize înguste pe care eu nu le vãd de jos. Tot timpul vin de sus pietricele, semn cã roca este friabilã. Cu inima cât un purice, îl filez. A parcurs cam 15 metri si nici un piton. Îmi spune cã zãreste unul, dar mai are pânã la el câtiva metri. Îsi pune o asigurare dupã un colt de stâncã. Asta mã mai linisteste. Îmi spune sã fiu atentã, cãci urmeazã un pasaj dificil, cu prize fine. Un pas, doi, si ... gata, e la piton! Mai sus îl mai asteaptã încã unul. Mai urcã putin, nu -l mai vãd, dar mã anuntã cã s-a regrupat. Ce bine cã aici nu bate vântul ca în Arpãsel si cã ne putem întelege. Acum e rândul meu. Coarda se întinde. Pornesc. Primii pasi sunt pe o placã netedã si înclinatã. Apoi dau de un prag înierbat, lat numai cât sã pui vârful bocancului. Dinu fileazã strâns. Mai sus, ajung la zonele friabile, unde trebuie sã verific fiecare prizã de trei ori. Recuperez asigurarea si pornesc mai departe. Am ajuns la pasajul dificil, unde trebuie sã fac o traversare spre stânga, pânã la piton. Nu am prize la mâini, iar la picioare, doar niste mici praguri înierbate, late de 3-4 centimetri. Cu toate fibrele muschilor încordate la maxim, reusesc sã ajung la piton. Rãsuflu usuratã, si privesc câteva secunde înapoi. De aici, peretele pare si mai vertical. Privesc în sus, spre urmãtorul piton, spre care mã conduce un horn înierbat. Pânã în regrupare nu mai am nici o emotie. Dinu mã linisteste , spunându-mi cã ãsta a fost unul dintre cele mai dificile pasaje. As vrea sã-l cred, dar, când mã uit la însiruirea de tancuri ce ne asteptã, mã trec fiori. Coarda se întinde din nou. Dinu trece pe sub o stâncã usor surplombantã, profilatã pe cer; o ocoleste pe fata esticã a crestei si în scurt timp se regrupeazã din nou, pentru ca sã ne auzim mai usor si sã evitãm frecarea corzilor. În câteva minute sunt si eu sus, pe muchia zimtuitã, alcãtuitã din lespezi plate si subtiri, înfipte vertical. În stânga si în dreapta se adâncesc cãldãri pietroase, pline de un haos de nedescris. E o priveliste fascinantã si înspãimântãtoare totodatã. Încerc sã alung gândul cã as putea face un pas gresit.

Dinu e deja departe, nu-l mai vãd, apoi apare pe vârful unui pisc, pentru ca sã disparã câteva secunde mai târziu, ca într-un ciudat joc de-a v-ati ascunselea. Îl urmez. Las în urmã lespezi ascutite si miscãtoare, ca niste parsive lame ce stau gata sã se desprindã. Am pierdut deja numãrul tancurilor rãmase în urmã. Pe unele le-am ocolit, când pe o fatã, când pe alta, dar pe altele le-am urcat de-a dreptul pe prize sau prin hornuri ce mi s-au descoperit în ultimul moment. Urcusul ca urcusul, dar coborârea de pe ele mi s-a pãrut în câteva locuri de-a dreptul dificilã. Ajungem într-o strungã adâncã, pe unde se pare cã o potecã traverseazã dintr-o parte în alta. Aha, acum îmi amintesc ... Parcã -i auzisem la un moment dat pe salvamontistii de la Negoiu, spunând cã ar exista o variantã mai usoarã, mai sus de Strunga Ciobanului.

Cerul a devenit cenusiu si fuioare albicioase sunt purtate printre turnurile de piatrã de vântul care sus suierã ca un turbat. Pornim mai departe, spre urmãtorul tanc, ce ne asteaptã cu nepãsare. Mi se pare cã aici chiar ni s-a înfundat. Dar , in ultimul moment, ca un vrãjitor ce rosteste o formulã magicã, Dinu îi descoperã "cheia". Continuãm pe o creastã plinã de lespezi înguste si ascutite care se miscã la atingeri. Urmeazã un pasaj cu adevãrat dificil - coborârea de pe un tanc. La picioarele mele se adânceste o despicãturã cu peretii verticali, cam de 4-5 metri. Dincolo de ea mã asteaptã un mic vârf, singura mea salvare. Dar cum sã ajung la el ? Dinu îmi spune cã a fãcut un pas foarte mare. Încerc si eu; mã întind cât pot. Zadarnic! Mi-ar mai trebui 5-10 cm. Mã uit cu disperare în jos. Exclud ideea de a coborî pânã în fundul despicãturii , cãci nu am prize. Dinu mã sfãtuieste sã cobor autoasigurându-mã cu coarda dupã un tanc. Verific unul : miscã ... Urmãtoarele la fel. "Calm, Marlene... calm... Nu intra în panicã ... Dacã Dinu a trecut pe-aici, o sã treci si tu ...". Tot vârfuletul de vizavi trebuie sã fie salvarea mea. Respir adânc. Îmi caut o pozitie mai bunã pe pragurile precare pe care stau . Întind piciorul peste despicãtura nesuferitã, încã ... încã putin ... Coarda se întinde în exact acelasi moment. Am reusit !... Îmi vine sã îmbrãtisez stânca rece, care m-a sustinut fãrã sã se clinteascã . Sunt epuizatã; ajung lângã Dinu , care fãrã sã fie prea impresionat de sfârseala mea porneste mai departe.. Un nou tanc, o nouã coborâre abruptã. El a fãcut-o direct, mie îmi spune sã ocolesc prin dreapta. Privesc în jos si simt cã mã cuprinde ameteala. Trebuie sã traversez pe curbã de nivel un jgheab abrupt, plin de iarbã si colturi de stâncã. Gãsesc totusi prize faine la mâini. Ajung la un loc sigur. Ca un mic cadou, zãresc mai jos, la adãpostul stâncilor, câteva floricele de rhododendron. Cât sunt de suave, ce nuantã superbã !... Probabil cã sunt ultimele pe care le vãd anul ãsta... si, din nou mã încearcã un nelãmurit regret cã, în generozitatea lor nesfârsitã se vor oferi cu nonsalantã gerurilor si curândelor zãpezi .

Parcã mi-a dispãrut oboseala ca prin farmec. Dinu a ajuns la un perete de 7-8 metri, vertical, tãiat parcã de un topor gigantic. E cam la jumãtate si n-a gãsit nici un piton. (De fapt, pânã aici, în afarã de primele douã n-am mai gãsit nici unul. ) E hotãrât sã batã el unul si-mi spune, bucuros, cã a si gãsit fisura potrivitã. Cãldãrile rãsunã de tipãtul metalic sacadat... Urmeazã un pasaj delicat, cam fãrã prize la mâini. Îl depãseste si mã asteaptã sus, pe vârful proaspãt cucerit. Ajung la piton, recuperez asigurarea, si reusesc sã mã catãr cu chiu, cu vai pe treapta îngustã unde l-a bãtut. Deasupra mea sunt încã 2-3 metri de perete cenusiu si vertical, fãrã nici urmã de prize. Pas mare, mare spre dreapta, unde gãsesc o prizã minunatã la mâini, la intrarea într-un mic horn, dar situatã cam prea sus. Reusesc sã trec, încordându-mi iar toti muschii. Dinu e uimit cât de usor am trecut, zice el, fãrã sã mã fileze strâns.

Facem o scurtã pauzã, atât cât sã constat cã vârfurile de deasupra noastrã s-au acoperit cu ceatã si cã creasta principalã, ce mi se pãrea atât de îndepãrtatã si de sus, este acum la o aruncãturã de piatrã... În spatele nostru se întinde Custura Ciobanului, haotic zimtuitã, ca dintii împietriti ai unui rechin urias. În vale, dincolo de marea de stâncãrii, ce parcã se scurg ca un fluviu nesfârsit în valea Sãrãtii, se zãreste minusculã, în oceanul verde al pãdurii de brad - cabana Negoiu. Trãiesc din nou acea senzatie unicã si absolut fascinantã cã plutesc, cã as putea sã mã înalt pentru o clipã, cã ar fi suficient sã dau din mâini, ca din niste imaginare aripi, ca sã zbor cu adevãrat.

Dar, ceata ce se rostogoleste în rotocoale cenusii printre vârfuri mã readuce cu picioarele pe pãmânt. Nu vãd încã vârful, dar simt cã nu poate sã fie prea departe. Deocamdatã, în fatã ni se ridicã un alt tanc, parcã si mai cenusiu, ca o nouã încercare. Dinu a si pornit spre el, printr-un horn destul de larg, cu prize faine. Ajuns sus, îmi spune cã ar fi mai bine sã-l ocolesc prin dreapta, ca sã evit coborârea ce este cam dificilã. Ne regãsim într-o micã sa înierbatã, înconjuratã de stânci si feritã de vânt. În dreapta, foarte aproape de noi, un ultim perete vertical, pe care îl ocolim prin stânga, pe fetele înierbate ale Negoiului Mic, unde coarda practic nu-si mai are rost. Ne cufundãm pas cu pas în pâcla umedã si rece. O rafalã puternicã de vânt ne anuntã cã am ajuns în creastã. În stânga, vârful Negoiu, este acoperit în întregime. Cãutãm un loc mai adãpostit, de unde, în timp ce ne strângem echipamentul, zãrim pentru câteva secunde poteca turisticã, urcând din greu spre vârf si câteva petice de cer albastru, ce ne dau sperante.

Pornim pe muchie, direct spre vârf. Ca un balet fantastic, ceata se imprãstie si se repliazã, dându-mi strania senzatie cã urc fãrã tintã. Dar nu, iatã, foarte real, un stâlp de marcaj, iar la câteva zeci de metri mai departe, borna de piatrã ce marcheazã vârful. Din când în când, printre fuioarele de ceatã zãresc cãldarea Laita, adâncitã la picioarele mele si creasta pe care tocmai am urcat-o. Spre sud-est, ca o insulã pustie într-o mare albã de nori, se înaltã întunecata siluetã a vârfului Cãltun.

Marcajul bandã rosie ne conduce prin Strunga Dracului la refugiul Cãltun, unde sosim în pragul înserãrii.
***
Am trãit trei zile în împãrãtia de piatrã a mãretului Fãgãras. Ce privelisti fantastice! Ce jocuri ciudate de lumini si umbre rãsfrânte în oglinzile lacurilor, de fuioare fugare de ceatã zdrentuite de vânt!... Câtã solemnã mãretie puteau sã-mi inspire vârfurile, cu ale lor împietrite verticale minerale, cu abrupturi ametitoare, dezvãluindu-si tainele în lumina asfintiturilor! Priveam si nu mã mai sãturam... As fi vrut sã iau imaginile acestea, sã le închid într-un coltisor tainic de retinã si sã pot sã le eliberez ori de câte ori mi-e dor de locuri atât de dragi...